Imi mai aduc aminte cum am cunoscut fiecare persoana ce a aparut in viata mea?
Dar drumul ce l-am parcurs impreuna de la primul salut? Acel drum plin de conversatii, de zambete, de lacrimi si de tot ce a facut sa fiu asa cum sunt acum.
Oare imi mai amintesc primele momente de discutie cu o anumita persoana, prin care imi manifestam dorinta de a iesi in evidenta? Stiu, eram tanar, atat de superficial insa fizic eram tot eu. Acelasi “eu” neschimbat dar atat de schimbator.
Imi aduc aminte de prima mea auditie? Cata frustrare, cata nedreptate si mai ales cat de fragil ma simteam si falsi mi se pareau cei din jur. Dar cat de indepartata este acum acea perioada si cat de frumoase sunt acum respectivele amintiri, acele infantilitati ale unei varste ce din pacate nu o voi mai putea ajunge niciodata.
Mai stiu eu oare cat am ras si cat am plans si apoi iar am ras si iar am plans? Cred ca nici macar eu nu stiam ce vreu de fapt: sa rad sau sa plang, sa ma bucur sau sa fiu trist, sa fac haz de necaz sau nu. Si uite asa a existat, de fiecare data, cineva sa imi ridice moralul.
Lupta, chinul, neputinta, dorinta, succesul, prima calatorie pe cont propriu, prima auditie la care am participat, primul om care mi-a spus: “bafta” imi mai amintesc de toate astea? Poate ca n-am fost acolo la toate, poate ca nu m-am putut bucura de nici macar un sfert din aceste momente insa stiu ca eu le-am trait, stiu ca eu m-am bucurat si am invatat cate ceva din toate experientele traite si ma felicit pentru asta.
Sunt multe momentele ce trebuie sa le pastrez in memorie.
Voi putea oare?
Amintirile sunt undeva acolo in fiecare dintre noi, e bine ca nu suntem calculatoare, nu avem buton de reset.
Captam informatia, o selectam, iar celor de langa noi prezentam un punct de vedere personal, asa cum ne “amintim”.
